Alocuțiunea secretarului de stat, Victor Opaschi, la slujba de Te Deum oficiată cu ocazia aniversării zilei de naștere a Înaltpreasfinţitului Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor – Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava

Înaltpreasfinția Voastră,
Preasfințiile Voastre,
Dragi invitați,

S-a spus, nu o dată, de către teologi şi istoriografi că viaţa fiecăruia dintre noi este o poveste scrisă cu degetul Divinităţii şi în spiritul acestei paradigme sunt astăzi la Suceava, împreună cu Dumneavoastră, pentru a-l sărbători şi cinsti pe Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani.
Cred că nu trebuie să amintesc nimănui din cei de față că Înaltpreasfinția Sa este sufletul vieții bisericești de aici, din Bucovina, care, cu o energie și o putere de muncă extraordinare, pe care nu le pot numi altfel decât inspirate şi providențiale, a știut să păstreze în anii comunismului și să readucă apoi la lumină, în libertate, bogăția de daruri spirituale și culturale ale Bucovinei.
În calitate de consilier pentru cultură și culte al Președintelui Ion Iliescu, chiar din 1990 şi din anul 2012 secretar de stat pentru culte, pot spune că am cunoscut bine toții ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe care au activat după 1990. Pe Înaltpreafințitul Părinte Pimen am avut șansa să-l cunosc încă din anii ’70 ca muzeograf și stareț, apoi începând cu anul 1982 ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, o perioadă nu ușoară pentru Biserica Ortodoxă Română. Mi-l amintesc preocupat nu de persoana sa, de viitorul său, ci de starea bisericilor şi mânăstirilor din Moldova. Dorinţa sa cea mai mare era aceea de a reface cât mai multe biserici şi incinte monahale, de a le reda imaginea şi valoarea patrimonială. Şi asta într-o vreme când pe alte meleaguri abia se mai numărau bisericile netransformate în depozite şi cinematografe, iar mânăstirile erau numai obiective turistice, dacă erau şi atât. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna la Părintele Pimen a fost smerenia cu care-şi purta o valoare preţuită de toţi, deschiderea faţă de oameni. I-am admirat ştiinţa, îndelung exersată, de a vorbi oamenilor de la suflet, la suflet, şi de a le spune, dincolo de cuvinte adevăruri esenţiale. E uşor astăzi să spui: „Eu aş fi făcut…”, „Eu aş fi procedat…”, dacă nu realizezi tensiunea extraordinară a acelor vremuri.

Înaltpreasfinția Voastră,

Sunteți astăzi printre puținii ierarhi ai Sfântului Sinod hirotonit înainte de Revoluția din Decembrie 1989, și cred că acest lucru reprezintă un mare avantaj în pastorație. Ați cunoscut foarte bine și ați lucrat îndeaproape cu Patriarhii Justin, Teoctist și Daniel și știți, mult mai bine decât mulți alții, că viața Bisericii în comunism și mai ales eforturile de refacere a prezenței publice a credinței de după 1989, nu au fost ușoare. Au fost în schimb pline de nuanțe și de sacrificii tăcute, insuficient cunoscute.
În Înaltpreasfinţia Voastră s-au împletit virtuţile neamului de ţărani cu cultura omului modern, care însă nu-i clinteşte nimic din credinţa moştenită din strămoşi.
Mi-a făcut plăcere să descopăr de-a lungul timpului în publicațiile Înaltpreasfinției Voastre multe idei și analize care ar trebui incluse în orice tratat serios de istorie a comunismului din țara noastră: de la felul în care, cu mult tact și înțelepciune, Mitropolitul Justin Moisescu, devenit ulterior Patriarhul României, a reușit să redreseze starea monahismului românesc greu încercat de efectele decretului nr. 410 din 1959 până la intimidările și hărțuirile permanente la care erau supuși ierarhii. Cu toate acestea, așa cum Înaltpreasfinția Voastră adesea menționați, Biserica a supraviețuit unitară datorită unității dintre cler și credincioși.
Revoluția din Decembrie 1989 a adus schimbări radicale în viața bisericească: cultele au devenit cu adevărat autonome față de stat, libertatea religioasă a înlocuit supravegherea și controlul cultelor de către stat, iar Biserica a fost din ce în ce mai susținută în activitățile sale. În acest context nou, Biserica Ortodoxă Română și-a consolidat capitalul uman și prezența în societate prin activitatea unor ierarhi, preoți și teologi care au avut înțelepciunea de a distinge experiențele trecutului, pentru a da vigoare proiectelor viitorului.
Doresc să menționez aici în mod special viziunea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care în anul 1991 în calitate de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei a avut înțelepciunea de a reactiva Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și de a vă propune Sfântului Sinod Arhiepiscop. Am avut onoarea, atunci, la 3.03.1991 să particip, ca reprezentant al Preşedintelui României la slujba de instalare a Înaltpreasfinţiei Voastre. În această perioadă de reconstrucție a Bisericii, a statului și chiar a societății, datorită viziunii profetice a Patriarhiilor Teoctist și Daniel, Biserica Ortodoxă a redevenit una dintre instituțiile fundamentale ale societății românești.
Cunosc îndeaproape extraordinara efervescență a activităților spirituale și culturale pe care le organizați an de an, pentru a urma rostul hărăzit Bucovinei de către ctitorii mănăstirilor de aici: loc de credință, izvor de cultură și frumusețe și întruchipare a spiritualității și tradiției vii a poporului român. Bucovina este în primul rând un loc al spiritualității și al credinței care reafirmă permanent importanța fundamentală a păstrării legăturii între educație, credință și cultură: aici se organizează an de an nu doar pelerinaje, ci și tabere în care tinerii învață despre cultura și credința românească, conferințe, simpozioane și întâlniri care aduc laolaltă studenți și cercetători din întreaga țară și de dincolo de hotarele țării.
Prin aceste manifestări Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților demonstrează în chip strălucit faptul că patrimoniul național nu este un capitol încheiat, o moștenire istorică completă, ci fundamentul pe care se sprijină și din care trebuie să își tragă seva acțiunile noastre de astăzi. Patrimoniul își realizează menirea atunci când este pus în valoare, atunci când este continuat, atunci când este îmbogățit, dezvoltat, dus mai departe pentru generațiile viitoare. În acest context, trebuie apreciată grija permanentă a Înaltpreasfinției Voastre de a întregi patrimoniul bisericesc în folosul credincioșilor.
Tocmai de aceea, cooperarea dintre stat și cultele religioase are la bază înțelegerea faptului că atât statul, cât și cultele împărtășesc aceeași responsabilitate asumată față de istorie, față de trecutul nostru, dar și față de prezent și viitor.
Într-o țară cum este România, cu o mare deschidere spre spiritualitate, în care cultele religioase reunesc peste 99% din populația țării, B.O.R. 86,5, iar marile manifestări religioase ale cultelor reunesc mii, zeci de mii, chiar sute de mii de oameni, este deosebit de important să recunoaștem și să punem în valoare potențialul fertil al conștiinței, identității și credinței religioase, resursele de solidaritate comunitară pe care acestea le pot activa. Nu cred să greșesc afirmând că această fertilitate spirituală a românilor, atât de ușor de observat aici în Bucovina, și deopotrivă felul în care în țara noastră este articulată în mod exemplar și democratic libertatea religioasă, se bucură de aprecieri unanime la nivel european.
România are şansa ca în ultimele 3 decenii să nu fi neglijat dimensiunea religioasă a societăţii, dezvoltând Politici Publice coerente, echilibrate în domeniul Vieţii Religioase, inclusiv prin Finanţarea cultelor, prin tratarea cultelor ca părţi esenţiale ale Societăţii Civile, ca parteneri sociali ai Statului; ca factori ai Păcii Sociale.
Fie că este vorba despre salarii, despre construcții și reparații de biserici, despre proiectele sociale ale cultelor sau despre manifestări culturale, trebuie să afirmăm limpede că sprijinul statului român pentru activitățile cultelor religioase nu este un privilegiu, ci o formă de recunoaștere și de recuperare a importantei contribuției pe care cultele religioase au adus-o și o aduc și astăzi în societate, nu doar în plan spiritual, ci și social, educațional, cultural și în păstrarea și consolidarea legăturilor comunitare.

Înaltpreasfinția Voastră,

Vârsta de 90 de ani vă găseşte în deplină vigoare trupească şi spirituală, aureolat de prestigiul dobândit de-a lungul unei vieţi căreia Dumnezeu i-a hărăzit încercări şi cumpene dar şi daruri menite a vă înscrie numele în galeria marilor ierarhi români.
Ca decan de vârstă al Sfântului Sinod sunteți pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română un model de viață spirituală și implicare socială, o personalitate simbolică, unul din oamenii care personifică o instituţie şi o tradiţie. Doresc să Vă asigur de întregul meu respect, precum și de sprijinul Secretariatului de Stat pentru Culte în activitatea pe care o desfășurați şi, după cuvântul Psalmistului, „să se înnoiască tinereţile voastre ca ale vulturului…” pentru a vă continua lucrarea spre binele Bisericii Noastre şi al societăţii româneşti. Căci pentru stabilitatea societăţii româneşti este important ca Biserica Ortodoxă Română, toate celelalte culte să rămână repere fundamentale.
La mulți ani, Înaltpreasfinția Voastră!