Alocuţiunea Secretarului de Stat Victor Opaschi la deschiderea lucrărilor Congresului Internaţional de Teologie “Educaţia religioasă a tinerilor în contextul secularizării actuale” 4 septembrie 2016

Preafericirea Voastră,

Distins Prezidiu,

Onorat auditoriu,

Sunt bucuros să mă aflu și astăzi alături de dumneavoastră, la Congresul de Internațional de Teologie „Educația religioasă a tinerilor în contextul secularizării actuale”, după ce zilele acestea am avut plăcerea de a mă găsi în rândul miilor de tineri adunați la București la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși. Mi se pare excelentă ideea alăturării celor două evenimente, pentru că astfel se reunesc în chip fericit tinerii și cei ce, prin responsabilitatea lor de educatori, au vocația păstrării și îngrijirii, în sine ca și în ceilalți, a flăcării vii a credinței, a entuziasmului, a dăruirii dezinteresate de sine care este darul providențial al tinereții.

În atmosfera Întâlnirii Tinerilor Ortodocși, este greu ca temele serioase de discuție propuse pentru aceste zile să nu se „contamineze” măcar puțin de energia și de optimismul pe care îl transmit atâția tineri, strânși la București pentru celebrarea credinței lor și a comuniunii în jurul aceluiași crez. Cred că acesta este un lucru pozitiv, pentru că adeseori, atunci când se vorbește despre secularizare, se ivește înaintea ochilor un fel de spectru sumbru al militantismului anticlerical, al ostilității față de manifestările religioase și „ghetoizare” a credinței în adâncurile conștiinței private. Evenimente precum cel la care am participat zilele acestea ne invită să reflectăm ceva mai mult la ceea ce este și ceea ce nu este – neapărat – secularizarea.

Ca proces de diferențiere între sfera religioasă și cea politică, respectiv economică și parțial de cea socială, secularizarea este un fapt constitutiv al modernității, așa cum a apărut și s-a dezvoltat ea în Europa Occidentală, extinzându-se ulterior în întreaga Europă, inclusiv în spațiul românesc. Separarea statului de religie, trecerea de la simbioză la funcționarea separată, ca bază a modernității a fost făcută posibilă însă tocmai de creștinism, după cum arăta politologul francez Marcel Gauchet, iar creștinismul este cel care a oferit totodată premisele constituirii doctrinei drepturilor omului, care au devenit fundamentul Statului modern, al ordinii internaționale și al funcționării politice a societății. Dar dacă religia nu a mai fost, în modernitate, fundamentul unic al ordinii politice, ea a continuat să alimenteze spațiul public cu valori, practici identitare comunitare și să participe la reflecția și dezbaterea publică permanentă asupra celor mai bune căi de urmărire și punere în practică a binelui comun, în contextul pluralismului din ce în ce mai vizibil și accentuat al societății.

Iar sociologii care afirmau până pe la jumătatea secolului trecut că procesul de secularizare trebuia să însemne și o dispariție treptată a religiei au recunoscut aproape unanim că s-au înșelat: căile spre modernizare ale societăților europene și nu numai au rămas diferite, și după un interval în care dominația ideologiilor seculare în arena publică a părut de necontestat, cercetătorii au avut ocazia să constate, cu surprindere, vitalitatea fenomenului religios și, în condiții de libertate, valul extraordinar de afirmare a valorilor și credințelor religioase în spațiul public, vizibil din anii ’70 și care a crescut mereu în anii următori. Eliberarea din anul 1989 a adus cu sine afirmarea libertății ca valoare centrală și în spațiul nostru est-european, iar recunoașterea pluralismului – identitar și de interese – al societății a fost parte esențială a procesului de democratizare a acestui spațiu.

Parte a societății europene democratice, societatea românească de astăzi este așadar una plurală: oameni de etnii diferite, de credințe diferite, cu preocupări, interese și convingeri diferite, singuri sau reuniți în jurul unor organizații religioase, politice, culturale sau cu preocupări sociale au responsabilitatea de a-și construi împreună atât prezentul, cât și viitorul. Aceasta este atât o responsabilitate personală, individuală cât și una comună: atât cetățenii, cât toate organizațiile care acționează în societate și care nu aparțin statului, alcătuiesc împreună societatea civilă, laboratorul în care, din întâlnirea acestor identități, interese și preocupări diverse se plămădește binele comun.

În Europa există sisteme și forme diferite de educație religioasă, directe sau indirecte, de educație confesională/catehism sau educație asupra faptului religios, uneori ca parte a cursurilor de istorie, ca bunăoară în Franța, în sistemul de învățământ public sau separat de acesta, după nevoile și dorințele fiecărei societăți. Într-o formă sau alta, credințele părinților noștri și credințele noastre ne formează, ne definesc ca oameni, individual și în raportarea noastră la ceilalți.

De aceea, sistemul folosit în prezent în România, de educare a copiilor și tinerilor în tradiția căreia îi aparțin prin naștere, în credința părinților lor sau, mai târziu, în credința pe care o aleg singuri poate fi, cred o șansă. Este șansa descoperirii propriilor rădăcini, a izvoarelor din care se hrănește identitatea noastră; este șansa învățării sensurilor comunității, dar și locul învățării raportării, uneori dificilă, uneori greu de înțeles, la Celălalt, la alteritate: cu păstrarea propriei identității, dar și cu respectarea identității celorlalți.

Se spune de multe ori astăzi, în presă, că educația religioasă ar reprezenta o formă de „îndoctrinare”, un mod de silire a conștiinței tinerilor să intre în niște canoane prea strâmte. Dar m-am întrebat de fiecare dată când am auzit acest argument al „îndoctrinării”: oare ignoranța este libertate? Oare necunoașterea și neînțelegerea propriei tradiții, a celor mai elementare texte, gesturi, simboluri religioase este o formă de libertate? Oare tânărul care nu știe că există căi diferite de căutare a răspunsurilor la căutările, îndoielile și la speranțele sale privitoare la sine, la ceilalți și la societate este mai liber decât cel care le-a cunoscut din tinerețe? Oare cel care nu-și cunoaște rădăcinile este cu adevărat mai liber decât cel care, cunoscându-le, învață să se raporteze la ele, fie îmbrățișându-le, fie distanțându-se critic față de ele, fie căutând s-o cerceteze mai în adâncime? Se poate cultiva discernământul fără cultivarea simultană de repere clare?

O altă problemă serioasă, frecvent discutată este cea a raportării la Celălalt. Aici au fost ridicate cele mai multe obiecții legate mai ales de conținuturile educației religioase. De ce, s-a pus întrebarea, educația religioasă confesională nu ar fi înlocuită cu o educație despre faptul religios în general, un fel de prezentare generală a tuturor religiilor, sau cu istoria religiilor, o disciplină cu o solidă tradiție? Iarăși, mi se pare că s-a discutat prea mult în termeni de „sau-sau”. O istorie a faptului religios, care să dea reperele istorice, teologice, filosofice și culturale de bază ale înrădăcinării marilor tradiții religioase este desigur importantă pentru formarea de oameni capabili să se orienteze printre reperele fundamentale ale marilor culturi ale lumii. Dar aceasta este o abordare teoretică, o abordare care ar merita introdusă, mai ales pentru vârste mai mari, printre sau în cadrul altor discipline teoretice.

Ori, cu toate că educația religioasă are și o dimensiune teoretică importantă, în sensul transmiterii de cunoștințe, ea are și elemente ale unui curs practic, nefiind doar transmitere de cunoștințe, ci educare în spiritul unor valori, cultivare a rădăcinilor și a identităților, a deprinderilor asumării în spațiul public a consecințelor practice ale acestor valori. De aceea, este deosebit de important ca orele propriu-zise de religie să fie însoțite de practici ale cultivării acestor valori dincolo de spațiul școlar. Organizarea de întâlniri, de tabere, de grupuri reunite în jurul unor activități comune, chemarea și ajutarea tinerilor să dezvolte ei înșiși preocupări și proiecte sociale și/sau culturale comune, crearea oportunităților de voluntariat, de implicare liberă în diferite proiecte, exercițiul întâlnirii cu persoane aparținând diferitor medii sociale, culturale, religioase sunt tot atâtea instrumente prin care tinerilor li se oferă posibilitatea să-și dezvolte capacitatea înțelegerii rostului lor personal în lume și dezvoltarea spiritului comunitar. Astfel înțeleasă, ca formă de cultivare a rădăcinilor, de descoperire și dezvoltare a identității proprii nu doar la nivel teoretic, ci și practic, educația religioasă are așadar responsabilitatea de a fi, în societatea românească de astăzi, o educație pentru libertate.